Povestiri

Un pariu neobişnuit – povestită de Lucian BENŢEA (suporter)

 Progresul – CCA 3-1 (1-0) (22 iunie 1960, sferturi Cupa României)

Înainte de a relata întâmplarea ciudată la care am fost martor în vara anului 1960, consider că nu ar fi lipsit de interes să redau cele mai importante momente ale întâlnirii ce s-a desfăşurat la 22 iunie în cadrul sferturilor de finală ale Cupei României între echipa mea de suflet, Progresul Bucureşti, şi viitoarea campioană a ţării în acea ediţie, CCA Bucureşti. Chiar din startul partidei team-ul din Ghencea, dornic să încheie repede socotelile cu Progresul, preia iniţiativa, atacând furibund pe un front larg şi în mare viteză, creându-şi ca de obicei numeroase situaţii de a marca. Apărarea „bleu-albaştrilor”, condusă magistral de Şony Karikaş, aflat într-o zi de excepţie, rezistă însă cu brio. E drept că am avut baftă la „ghiuleaua” expediată de Ghiţă Cacoveanu, iar ulterior „Tete” Mândru a dat un adevărat recital, apărând ca vestitul portar spaniol Ricardo Zamora. El a parat absolut senzaţional şuturile lui „Corcodel” (n.a. – Gheorghe Constantin), Nae Tătaru şi Gabi Rakşi pe care scria gol. Să fiu sincer, în prima repriză „militarii” ne-au cam tăvălit, dar ce să le fac eu dacă n-au putut s-o bage în aţe. Şi aşa cum ne învaţă legea nescrisă a fotbalului, când mai era doar un minut de joc până la pauză, ia uite că Nicu Smărăndescu II execută ca la carte o lovitură liberă de la marginea careului, lateral dreapta şi trimite mingea sus la colţul lung lăsându-l cu ochii în soare pe „Ţop” (n.a. – Ion Voinescu).
Vedeţi, stimaţi domni, „Viaţa e plină de neprevăzut” – după cum spune cu înţelepciune marele filozof antic Petrache Lupu în lucrarea sa de căpătâi intitulată „Rolul preponderent al paralelismului liniilor de cale ferată în stimulare înmulţirii râmelor după ploaie”… Am încheiat citatul. Hă! Hă! Hă! Aşadar în loc ca tabela să arate după prima repriză 3-0 pentru ei, e doar 1-0, dar pentru noi. Numai de-ar ţine, îmi ziceam în sinea mea îngrijorat, parafrazând-o fără să vreau pe doamna Letitzia Buonaparte, mama lui Napoleon, Dumnezeu s-o odihnească în pace, că tare prevăzătoare mai era, biata bătrânică…
„Marmita” lui „Ulysse” i-a fript palmele lui „Ţop”
Lumea murmură, dar, în tribune, mă uit şi văd că au dat drumul din nou leilor în arenă. În a doua, omul cu mucenicu’ pe spate (n.a. – Mişu Smărăndescu I, purtătorul tricoului cu nr. 8) schimbă calimera, dinamizează evident jocul începând să-i pună în valoare pe „Ulysse” (n.a. – Nicolae Oaidă), „Ciorbică” (n.a. – Şerban Protopopescu) şi „Chifteluţă” (n.a. – Victor Mafteuţă). Da, nene, acum e altceva şi uşor-uşor mutăm teatrul de operaţiuni în terenul advers. Desigur „Armata” nu se împacă deloc cu ideea eliminării premature din competiţie, opunându-ne fotbalul său metodic, însă din fericire pentru noi, nu prea se descurcă la finalizare, gheaţă la mal, cum e o vorbă. Păi e şi normal tăticu’, pentru că băieţii mei par hotărâţi să nu cedeze nici măcar un metru şi luptă ca nişte draci împieliţaţi. Rezultă, fireşte, un spectacol de calitate, care îi încântă pe spectatorii prezenţi în tribune. Iată că prin minutul 68 „Paraşută” (n.a. – Marin Gheorghe Vasile), prins de fază pe extrema dreaptă, îl driblează scurt pe „Cap Pătrat” (n.a. – Vasile Zavoda II) şi îi centrează la meserie mingea lui „Chifteluţă”, iar acesta nu iartă, învingându-l pentru a doua oară pe Voinescu. Peste alte două minute Nae Oaidă îşi face şi el numărul şi prinde o bombă din alergare de pe la 25-30 de metri, sănătate curată nu alta. „Ţop” se repede şi încearcă să respingă, dar şutul lui „Ulysse” e prea puternic pentru el. Ce să mai… mingea s-a făcut pur şi simplu ovală şi vâjâia ca o marmită încinsă pe plita de la popotă, când a intrat în poartă. Ehei, tovarăşi, iată că s-a ajuns la 3-0 şi lupta de clasă se ascute. Cred că anul ăsta am pus-o în Cupa României, adevărata finală s-a jucat deja şi nu văd cine ar mai putea să ne oprească din drumul spre trofeu. Mai sunt şase minute şi abia acum Nae Tătaru se găseşte să ne strice bucuria unui succes la zero. El înscrie cu capul un gol frumos, reluând elegant peste Petre Mândru balonul centrat perfect de „Profesor” (n.a. – Gheorghe Constantin), iar meciul ia sfârşit cu scorul de 3-1 în favoarea Progresului, care, pe bune, chiar a câştigat pe merit.

„Profesorul” Gheorghe Constantin în luptă pentru balon cu Petre Mândru, sub privirile lui Florin Ştirbei

N.A. – Să-l lăsăm o secundă pe Lucică Benţea să-şi tragă suflul în peluză şi să vedem distribuţia celor două echipe:
PROGRESUL: P. Mândru – N. Smărăndescu II, Ş. Karikaş, V. Soare –  Ov. Maior, N. Ioniţă – N. Oaidă, M. Smărăndescu I, Ş. Protopopescu, V. Mafteuţă, M.Gh. Vasile. Antrenor: Augustin Botescu
CCA: I. Voinescu – Tr. Ivănescu, Al. Apolzan, V. Zavoda II – E. Ienei, V. Mihăilescu – Ghe. Cacoveanu, Ghe. Constantin, I. Alexandrescu, G. Rakşi, N. Tătaru. Antrenor: Gheorghe Popescu I
A arbitrat corect: Monică Segal.
                 Commedia dell’arte din „Careu”
A sosit momentul să revin la acea întâmplare mai puţin obişnuită pe care am promis că o voi istorisi încă de la început. Ne aflăm, aşa cum spuneam, în vara anului 1960, iar Progresul urma să se confrunte în sferturile de finală ale Cupei României cu puternica formaţie CCA. La vremea respectivă frecventam cu asiduitate „Careul”, adică acel loc din Grădina Cişmigiu unde se adunau zilnic microbiştii Capitalei şi nu numai. Decanul de vârstă al suporterilor ce se întâlneau în „Careu” era simpaticul colonel Dumitru (Mitică) Duca, un bătrânel hâtru, subţire şi drept ca o săgeată, purtând o pereche de ochelari cu ramă metalică şi care îndrăgea Universitatea Cluj. Colonelul poseda o adevărată artă în conducerea conversaţiilor, izbutind o performanţă incredibilă, aceea de a nu se certa niciodată cu nimeni, ba mai mult, fiind respectat de toată lumea, aplana cu tact şi înţelepciune situaţiile conflictuale ce se iveau deseori acolo, întrucât contrazicerile inutile şi jignirile fără noimă erau la ordinea zilei. Tot aici puteau fi văzuţi, mai mereu, inginerul Gabriel Roventa, economistul Nicu Beza, profesorul Titi Popa, fraţii Ion (Bebe) şi Costa Nasta, Dumitru Enică, Mihai Tătărăscu (Maiu Cauciuc) şi Horia Filon, toţi mari suporteri ai Rapidului. Colonelul Stelian Mărăcine, Emil Malek şi Radu Ionescu aveau inima în Ştefan cel Mare, iubindu-i pe „Câinii roşii”. Inginerul Valeriu Nonea şi Vasile Ghenciu sufereau pentru Politehnica Iaşi, solistul Operetei Duşan Bugarin ţinea cu Poli Timişoara, iar Dan Dumitriu (Piticu’) era vocea cea mai autorizată a Sportului Studenţesc Bucureşti, în timp ce profesorul de fizică Jean Diaconescu îi simpatiza pe „găzari” (n.a. – Petrolul Ploieşti). Generalul în rezervă Ioan Bână, Viorel Predescu „Mitralieră” (poreclit aşa din cauza rapidităţii cu care vorbea), Cristian Encea, Nicu Stănescu şi locotenent colonelul Nelu Covrig îşi făceau veacul în Ghencea. La rândul lor ziaristul Constantin Niculescu–Vâlcea, Ferdinand Becker, Romulus Braşoveanu, avocaţii Dorin Andreescu, Mihai Zaharia, Dinu Rădulescu (Tata H), Marian Petrescu, economiştii Victor Cojocaru, Ionică Lazăr, Constantin Rădulescu, „Doctorul” Ilie Mircea (emigrat în Suedia), inginerii Ioan Ovesia, Dan Badea şi Alexandru Spirescu, electroniştii Lucian Benţea şi Geo Grigorescu, mucalitul George Romaniţă, Nicolae Popa, Cristian Oanţă, Iulian Oanţă, Nicu Ivan, Ştefan Georgescu „Bebe” (devenit apoi arbitru internaţional de handbal), tenorul George Corbeni şi autorul acestei cărţi, Valentin Căltuţ, toţi combăteau cu Progresul.
Aşa cum aminteam mai sus, în preajma jocului de Cupa României dintre Progresul şi C.C.A., stimabilul „Cauciuc” (n.a. – Mihai Tătărăscu), mare amator de pariuri fotbalistice, l-a provocat pe domnul colonel Mitică Duca la o prinsoare ciudată. Antipatia rapidiştilor pentru „frizeri”, cum le spuneau ei în derâdere „bancarilor”, era arhicunoscută, aşa că pariul propus de „Maiu Cauciuc” colonelului se înscria pe linia relaţiilor tensionate dintre reprezentanţii celor două grupări sportive. „Cauciuc”, care spera că CCA va câştiga fără probleme meciul de Cupă cu Progresul, stabilise următoarele condiţii:
  1. a) Dacă CCA-ul va obţine victoria, domnul colonel Mitică Duca se obliga să achite o masă îmbelşugată, stropită cu un vin bun, la un restaurant de lux, invitaţii săi fiind „Maiu Cauciuc” şi martorii rămăşagului, profesorul Titi Popa şi Horia Filon.
  2. b) Dacă învingea, însă, Progresul, meşterul „Cauciuc”, care nu avea niciodată bani, era silit să se radă pe cap, înscriind cu creionul chimic rezultatul partidei pe epiderma proaspăt rasă.
Destul de bizar, nu? Zis şi făcut. Spre ghinionul lui „Cauciuc”, Progresul a evoluat, aşa cum am povestit înainte, foarte bine, s-a impus cu 3-1 şi calificat în semifinalele Cupei României, mai mult chiar, a câştigat după aceea trofeul în finala cu Dinamo Obor. În „Careu” aveau loc scene nostime, desprinse parcă din „comedia dell’arte”, cei doi martori amintiţi mai sus străduindu-se din răsputeri să-l convingă pe „Cauciuc” să-şi respecte cuvântul dat, întrucât el însuşi hotărâse iniţial termenii pariului. Într-un târziu „Cauciuc” a acceptat să se radă pe cap şi toată vara a purtat un basc ponosit, ascunzându-şi oarecum chelia. Celor care cu uimire prefăcută îl întrebau ironic ce a păţit, „Cauciuc” le povestea, indignat, toată tărăşenia, tunând şi fulgerând la adresa celor din „Parcul cu Platani”. În fond, pe el nu-l deranja faptul că a fost nevoit să renunţe la podoaba capilară, oricum a fost foarte cald în acea vară, marea lui durere era că a câştigat Progresul. Colonelul Mitică Duca zâmbea subţire şi îl consola de ochii lumii, făcându-ne nouă cu ochiul, spre deliciul întregii asistenţe: „Lasă, mă Cauciuc, stai liniştit, nu te mai oftica, au câştigat şi ei o dată, da’ voi aveţi atâtea cupe în Giuleşti, câştigate cu Venus, cu Ripensia… campionate nu aveţi voi, da’ cupe… şi în plus tunsoarea asta te-ntinereşte!”…

 

Progresul „ridică” embargoul lui Saddam Hussein! – povestită de Marin DUNĂ (fost fotbalist)

Iraq – Progresul 1-1 (1-0) (10 noiembrie 1993, amical)

Fără nicio îndoială, în toamna anului 1993 Progresul Bucureşti a trăit o aventură pe cât de periculoasă pe atât de inedită, unică în istoria nu numai a echipei, dar cred că şi în cea a fotbalului românesc. 9 noiembrie 1993 avea să fie începutul unei deplasări cel puţin ciudate, ca să nu spun de-a dreptul stranii. Începând cu tăcerea de mormânt a întregii prese sportive de la noi în ceea ce priveşte „evenimentul”, până la întreaga manieră în care a fost făcută călătoria. S-a plecat pe furiş, într-o marţi dimineaţă cu destinaţia… Irak! Da, Irakul lui Saddam Hussein! (n.a. – Pentru rigurozitatea informaţiei, Saddam Hussein Abd al-Majid al-Tikriti, născut pe 28 aprilie 1937, mort prin spânzurare în noaptea de 29 spre 30 decembrie 2006, ora 5, înaintea zorilor care aduceau cu ele o sărbătoare musulmană prohibitivă pentru orice execuţie. La vremea meciului cu Progresul, dictator în plină putere al Irakului. Din care cauză statul arab era supus unui embargou drastic din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Inclusiv pe plan sportiv!). Preşedintele de atunci al Consiliului de Administraţie, viceguvernatorul BNR Vlad Soare mi-a spus ulterior că acel meci a însemnat ridicarea embargoului sportiv impus Irakului, fapt confirmat, în opinia domniei sale, de o transmisiune a prestigiosului post CNN de la partida cu Progresul, dar… Dar există destule fapte trăite de mine atunci, care contrazic această părere. Se prea poate ca noi să fi jucat acel meci în plin embargou irakian!
Am zburat cu elicopterul, păziţi de gărzile lui Saddam
În primul rând deplasarea a fost una, repet, cel puţin neobişnuită. Am plecat de la Otopeni cu avionul până în Iordania, la Aman, unde am ajuns după 4 ore. De acolo, surpriză, adio avion, ne-au urcat în două autobuze, că autocare nu pot să le spun, cu care am traversat deşertul spre Irak. Opt ore de coşmar, fără aer condiţionat, într-o mare de soare şi căldură sufocantă, printre rare sate iordaniene ca nişte fantome, sau mai bine zis fete… morgane, îngropate parcă în nisipul fierbinte. La graniţa cu Irakul, altă surpriză! Ne aşteptau două… elicoptere militare uriaşe, ca acelea din filmele americane de comando, pilotate şi securizate de militari înarmaţi până-n dinţi. Am zburat în elicopter cu preşedintele Cornel Dinu, în spatele căruia a stat tot timpul o matahală de arab cu ditamai mitraliera în mână. Nea Cornel afişa o mină calmă şi detaşată, aşa cum e el de obicei, ba chiar când l-am întrebat ce ne facem dacă se supără „ăştia” mi-a răspuns zâmbind superior „Stai liniştit, Marine, că aştia nu sunt osmanlâii lui Baiazid, cât le suntem oaspeţi au mai multă grijă de noi decât de copii lor, aşa le e credinţa…”. Dar eu numai liniştit nu eram, mai ales când motorul elicopterului dădea rateuri, piloţii se uitau unul la altul – eram chiar în spatele lor şi vă jur că aşa s-a întâmplat! – iar măgăoaia cobora brusc… ca să nu mai spun că tot drumul de două ore până la Bagdad s-a zburat la rasul solului, la doar câteva zeci de metri înălţime, eu ştiu de ce? – parcă doreau să evite cine ştie ce radare, d-aia am îndoilei cu ridicarea embargoului…
Ne-am şetrs picioarele pe… George Bush!
În oraşul califului Harun Al Raşid am aterizat exact pe peluza hotelului în care am stat. Ne aştepta o mulţime gălăgioasă şi pestriţă care vroia neapărat să ne atingă, să dea mâna cu noi, să ia autografe sau pur şi simplu să ne vadă de aproape, parcă eram extratereştrii. Şi iarăşi mă duce gândul la embargou… A fost nevoie de intervenţia în forţă a bulanelor poliţiştilor pentru a se crea un culoar de vreo doi metri prin care să putem intra în hotel. Înăuntru încă o surpriză: eram aşteptaţi chiar de fiul cel mare al lui Saddam Hussein, Uday! (n.a.Uday Saddam Hussein al-Tikriti, ministrul Sportului, preşedintele Federaţiei de Fotbal, dar şi şeful Securităţii irakiene, mort în războiul cu coaliţia internaţională care a invadat Irakul în 2003). Dar să nu uit… Chiar la intrarea în hotel era… George Bush! Seniorul, preşedintele de atunci al Americii. Pe jos! Din marmură! Albă, elegantă… Un portret, adică. Pe care erai obligat să calci şi să te ştergi! Semn al „iubirii şi preţuirii” de care se bucura în Irak… L-am călcat şi noi în picioare ca să nu supărăm gazdele, iar în holul hotelului deja era altceva. Uday ne-a întâmpinat cordial, cu băuturi răcoritoare, gustări tradiţionale, amabilitate şi interes real, nu de faţadă diplomatică. De altfel, Uday a fost alături de delegaţia noastră tot timpul cât am stat în Irak. Deşi eram curioşi să vedem lumea arabă la ea acasă, am urcat în camere şi n-am mai ieşit în acea primă seară, obosiţi de peste 15 ore de drum.
Dolari schimbaţi pe saci de dinari irakieni
A doua zi dimineaţă am ieşit în oraş. Nu ne-au dat autocar, aşa că am plecat pe jos, cu un ghid şi vreo trei, patru „securişti” în civil care să ne păzească. Sau să se păzească ei să nu ajungem cine ştie unde, pentru că ne-au restricţionat plimbarea pe traseele stabilite de ei.

Plimbarea progresiştilor prin Bagdad a fost restricţionată de Poliţia Militară, omniprezentă pe toate străzile principale ale capitalei irakiene

Auzisem că aurul e ieftin, aşa că am vrut să mergem în bazar, ca orice turist român în Orient. Aveam dolari, trebuiau schimbaţi în dinarii lor irakieni, că nu primeau valută, normal, erau bani blestemaţi de la „necredincioşi”… Am strâns banu’ grup de la toţi băieţii şi l-am trimis pe ghid să-i schimbe. Când s-a întors nu ne venea să credem ochilor: ghidul mâna de la spate trei conaţionali care cărau câte un sac în spate! Erau banii noştri, în moneda locală. Kilograme de hârtii! Ne-a luat vreo două ore să-i împărţim… Dar până la urmă a fost totul ok, oamenii au fost foarte corecţi, schimbul avantajos şi aurul cumpărat ieftin şi de bună calitate.
L-am aşteptat degeaba pe Saddam două ore şi jumătate
Şi uite-aşa ajungem şi la meciul în sine. Stadionul „Al-Shaab” era foarte frumos, mai mare decât fostul „Republicii” de la noi, dar mai mic decât la fel de fostul „23 August”. Şi… gol când am ajuns noi. Până cu vreun sfert de oră înaintea meciului. Când, parcă dintr-o dată s-a umplut ochi cu peste 50.000 de arabi foarte gălăgioşi şi entuziaşti. Se simţea că le lipsesc meciurile internaţionale… Embargoul?
 
Ne-am încălzit sub tribună vreo… două ore jumătate, tot aşteptând să vină la stadion marele conducător Saddam Hussein. „ Împuşcatul” nostru din decembrie putea să ia lecţii de la Saddam ce-i aia cultul personalităţii. Pînă la urmă nici n-a mai venit şi, pe la ora 21:20, am ieşit pe teren cu o „mică” întîrzâiere faţă de ora anunţată iniţial pentru începerea partidei, 19:00… Aşa cum îi văzusem pe olimpicii irakieni la Bucureşti, cu aproape două luni în urmă (n.a. – 21 septembrie 1993: Progresul – Irak 1-2, pe stadionul „23 August”, au marcat L. Strizu 34, respectiv S. Ahmad 76, A. Layth 84), şi de această dată ne-au surprins prin viteză şi tehnică. Jucau de mult împreună, se vedea asta, aveau relaţii clare de joc.
Îmi amintesc că în primele 20 de minute extrema lor stângă şi un… stol de porumbei l-au chinuit grozav pe Ciobi (n.a. – Liviu Ciobotariu), folosit în premieră fundaş dreapta de mister Jackie (n.a. – antrenorul Ion V. Ionescu). Erau o parte dintre porumbeii eliberaţi la festivitatea de la începutul meciului şi se simţeau foarte bine pe gazon, împiedicându-l şi mai abitir pe Ciobi, care şi aşa nu se simţea de loc în largul lui pe zona respectivă a terenului. De altfel, foarte repede, în minutul 20, Ciobi a fost înlocuit cu titularul de drept al postului, Tinel Petre, şi a ieşit foarte supărat de pe teren reproşându-i lui Jackie: „Mister, m-ai aruncat acolo pe dreapta ca să mă carotezi!?”. Nu era, însă, antrenorul nostru astfel de om, îl ştia foarte bine pe Ciobi unde joacă cel mai bine, îl folosise fundaş dreapta numai ca experiment…
Către sfârşitul primei reprize, vârful lor îl face pe Crăciun în careu, ăsta îl agaţă din spate şi arbitrul, normal, dă 11 m.  Transformă lovitura cel mai „bronzat”, dar şi cel mai meseriaş cu obiectu’ de la ei, un fel de Luţu arabiţoi, care l-a trimis după seminţe pe Blid şi intrăm la pauză cu 1-0 pentru ei. În repriza a doua, acelaşi joc frumos de ambele părţi, fără faulturi, un bun antrenament, mai exacţi şi mai determinaţi tot ei. Pe final, Muc (n.a. – Mihai Stoica) transformă şi el un penalty, acordat, recunosc, cu mare largheţe… de fapt mi-a povestit preşedintele Cornel Dinu că i-ar fi făcut Uday semn arbitrului, care se uita la „şefu’” din când în când, să dea 11 metri ca să se termine egal. Toată lumea mulţumită, pupături, flori, ovaţii din tribune, chestii, socoteli…
A doua zi dis de dimineaţă am pornit spre casă. Tot cu elicopterul, tot cu puşca-n coaste, tot cu autobuzul prin deşert, slavă Domnului că toate s-au terminat cu bine. De altfel nu vreau să închei fără să subliniez încă o dată atmosfera deosebit de cordială cu care ne-au înconjurat toţi, de la militari până la şeful lor Uday, pe tot parcursul vizitei noastre în Irak. 
N.A. – Pentru statisticieni dau mai jos echipele care au jucat în Irak, precum şi componenţa delegaţiei progresiste.
Irak: Emad – Salim, Radhi, Samir, A. Saad – Ala, Naiem, Layth, O. Saad – Ahmed, Habib
Progresul: Ad. Blid (46 I. Adam) – L. Ciobotariu (20 T. Petre), D. Potocianu, C. Olăroiu, Ad. Stoicov – V. Ene (78 M. Stoica), C. Liţă, I. Luţu, Cr. Stoica – M. Dună, L. Strizu (64 I. Oprea). Au marcat: Ahmaed Layth (40 – pen), respectiv M. Stoica (82 – pen)
Lotul: Ionel Adam, Adrian Blid – portari, Liviu Ciobotariu, Adrian Stoicov, Adrian Crăciun, Tinel Petre, George Dumitru, Dan Potocianu – fundaşi, Victor Ene, Mihai Stoica, Mugur Bolohan, Cosmin Olăroiu, Ionuţ Luţu, Cătălin Liţă, Cristian Stoica – mijlocaşi, Marin Dună, Iulian Oprea, Leonard Strizu – atacanţi.
Antrenori: Ion V. Ionescu – antrenor, Gheorghe Cristoloveanu – secund
Asistent medical: Roger Popovici
Masor: Costel Moroiu
Oficiali: Cornel Dinu – preşedintele clubului, Constantin Paraschivescu – director sportiv, Viorel Kraus – director tehnic, Jean Grama – organizator de competiţii

 

Preț și achiziție

Reclame