Interviuri

„Progresiştii erau prea intelectuali pentru vechiul regim” – Şandor KARIKAŞ

Interviu apărut în numărul 15 din 13 aprilie 1997 al reviste LOTO-PRONO

Nu de mult am avut prilejul să iau parte la o discuţie interesantă cu domnul Şandor Karikaş, poate cel mai valoros stoper din istoria semicentenară a clubului „bancar”. Am consemnat mai jos, pentru dumneavoastră, dragi cititori, întrebările la care domnia sa a avut amabilitatea de a-mi răspunde.
                – Când şi unde aţi început să jucaţi fotbal în mod organizat, domnule Şony?
– În vara anului 1941, la numai 10 ani, am debutat în echipa de copii a Străduinţei Satu Mare. Ţin să precizez că, datorită evenimentelor politice, la acea oră ne aflam în Ungaria (n.a. – domnul Karikaş se referă, desigur, la efectele Diktatului de la Viena). Primul meu antrenor a fost doctorul Ferenc Köröknay, Dumnezeu să-l odihnească, un om şi un pedagog excepţional.

Şandor Karikaş a jucat la Progresul Bucureşti în perioada 1957 – 1964 şi a marcat 6 goluri în 153 de meciuri disputate în tricoul „bleu-albastru”

– Cum se practica fotbalul pe vremea dumneavostră?
                – Fără îndoială mult mai curat decât astăzi, punând mult suflet, în ciuda sumelor derizorii pe care jucam. Poate că unii au să se supere, dar doresc să fac o remarcă privitor la cei ce ajungeau să reprezinte echipele de top. Apoi să ştiţi, aceia nu greşeau preluările, nu dădeau zeci de pase la adversari, nu şutau în plopi şi nici nu cereau schimbarea după 15 minute pentru că au făcut întindere. Vedeţi, domnule Căltuţ, noi, cei vechi, aveam mândria de a ne face treaba ca nişte profesionişti adevăraţi. Din nefericire, divizarea Europei în blocuri antagonice a creat o anume izolare, echipele din Est neputându-se confrunta cu cele din Vest decât sporadic. Aceste  dispute erau de fapt hotărâte prin tragerile la sorţi, care stabileau componenţa grupelor preliminare pentru Campionatul European, Campionatul Mondial sau Turneul Olimpic. Incontestabil, această stare de lucruri a adus mari deservicii fotbalului nostru, generaţia mea trăind drama marginalizării pe criterii extrasportive.
– Înţeleg că sunteţi dezamăgit de nivelul scăzut al campionatului primei divizii…
– Eu nu spun nimic, vă invit doar să priviţi cu atenţie fotografiile realizate pe stadioane în urmă cu 35-40 de ani. Veţi vedea că tribunele sunt înţesate de zecile de mii de spectatori care veneau să ne urmărească meci de meci. Aşa ceva pare acum de neconceput, oamenii nu mai vin la fotbal şi cred că nu e bine să supralicităm rolul televiziunii. Televiziunea există şi în Occident dar, după cum am putut constata, acolo tribunele sunt arhipline şi acum. E momentul să facem  o observaţie pertinentă, afirmând că fotbalul etalat de cluburile profesioniste de la ei nu prea se aseamănă cu cel de la noi.
– Ca vechi „progresist”, îmi permit să vă întreb dacă „bancarii” au trăit şi ei  drama despre care aminteaţi  mai sus şi dacă, în ciuda contextului politic vădit ostil, ei ar fi putut câştiga titlul de campioni?
– Este de ajuns să rememoraţi cum erau priviţi intelectualii în vechiul regim, pentru a pricepe de ce Progresul Bucureşti a fost îndepărtată sistematic – prin diverse mijloace – de sfera performanţei. Progresiştii erau prea intelectuali pentru vechiul regim… La cea de-a doua parte a întrebării vă raspund de asemenea afirmativ. După cum ştiţi probabil, în ediţia 1957/58 am disputat meciul decisiv pentru primul loc la Ploieşti, în compania formaţiei locale Petrolul. La scorul de 1-1, când mai erau de jucat câteva minute, arbitrul a validat un gol înscris de gazde dintr-o flagrantă poziţie de ofsaid. Obţinând un singur punct, lucru perfect realizabil, am fi cucerit, după părerea mea, titlul de campioană.
– Credeţi că în zilele noastre este cumva limitată creativitatea jucătorului, că fotbalul viitorului se îndreaptă către o tacticizare exagerată, grefată pe o pregatire fizică inimaginabilă în trecut, fiind net influenţat de rolul tot mai important al informatizării? Şi ca o completare, vom asista la o falsă nivelare a valorilor?
– Este drept, ţările din lumea a treia caută să reducă decalajul valoric prin orice mijloace – antrenori străini, naturalizarea unor fotbalişti valoroşi, un imens număr de jocuri de pregătire cu adversari de calibru – investind sume fabuloase în fotbalul juvenil. Să ne amintim că la Mondialele rezervate juniorilor au triumfat, de câteva ori, africanii. În ceea ce priveşte nivelarea valorilor, echipele despre care am vorbit mai sus se găsesc în situaţia unui elev tocilar ce învaţă pe de rost o lecţie, dar când examinatorul îi pune o întrebare de sinteză, se blochează şi nu mai ştie nimic. Aşa este cazul şi cu echipele de laborator ce încearcă să sară peste etape, comprimând timpul. Ele nu au capacitatea de a reacţiona diferit în cursul unor partide şi, cu siguranţa, vor mai trece ani buni până când Egiptul şi Jamaica, de pildă, vor disputa finala Campionatului Mondial. Creativitatea rămâne încă un factor preponderent, nimeni şi nimic nu-i vor putea înlocui pe Hagi, Ronaldo, Batistuta sau alte super-staruri ca ei, nu ca persoană fizică ci ca rol în economia jocului, ei punând, de fapt, în valoare munca celorlalţi, atestând, dacă mai era nevoie, rolul vedetei.
– Cine a fost, după părerea dumneavoastră, cel mai valoros fotbalist român?
– Pentru mine, cel mai mare a fost Iosif Petschovschi. „Ceala” era un adevărat om–orchestră, putând să evolueze pe orice post. Deţinea o tehnică fără cusur, o condiţie fizică excepţională şi o voinţă de fier. Avea calitatea de a imprima unei echipe – fie ea şi modestă – cea mai eficientă tactică, în funcţie de adversar. Excelent executant al loviturilor libere, înscria şi goluri din acţiune, cu ambele picioare sau cu capul. Datorită perfectei intuiţii a jocului îşi punea deseori partenerii în situaţii ideale de a marca. Am certitudinea că dacă el ar fi beneficiat de condiţiile avute astăzi de Gică Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu şi Dorinel Munteanu, oferindu-i–se şansa de a evolua într-un campionat puternic cum sunt cele din Anglia, Italia, Germania sau Spania, jucând anual 8-10 partide inter-ţări, ar fi devenit recordman mondial în privinţa selecţiilor. Totodată, clasa lui incontestabilă îi dădea dreptul să lupte de la egal la egal cu marile vedete ale epocii sale pentru cucerirea „Balonului de aur”.
– Cum vedeţi participarea României la Campionatul Mondial din Franţa 1998, ţinând cont de dificultatea grupei din care face parte? (N.A. – Columbia, Anglia, Tunisia)
– O să spuneţi că îmi contrazic afirmaţiile, dar eu am o încredere desăvârşită în team-ul României. Ştiu că fotbalistul român este ambiţios şi inventiv, iar atunci când se află în situaţii critice reuşeşte să-şi depăşescă propria condiţie, ridicându-se la valoarea partenerilor de întrecere. Antrenorii lotului au obligaţia să se orienteze corect asupra celor ce vor face deplasarea, îmbinând armonios experienţa consacraţilor cu dorinţa de afirmare a tinerelor talente evidenţiate de întrecerea internă, ca Lobonţ, Axinia II, Lucian Marinescu, Carabaş, Cristi Munteanu, Radu Niculescu sau Dennis Şerban. De aceea sper într-o comportare la fel de frumoasă ca aceea reuşită la World Cup – SUA 1994.
– Puteţi să-i numiţi aici pe câţiva dintre marii jucători alături de care aţi evoluat, precum şi pe cei mai incomozi adversari?
– În prima categorie trebuie incluşi Iosif Petschovschi, Gheorge Vaczi , Titus Ozon , Gheorghe Constantin, Gabriel Serfozo, Petre Mândru, Nicolae Oaidă, Valeriu Soare, iar în a doua, Alexandru Ene I, Ioan Ciosescu, Titus Ozon, Ion Alecsandrescu. Prin intermediul dumneavoastră mă grăbesc să cer scuze tuturor celor pe care nu i-am nominalizat.
– Cum doriţi să încheiem acest interviu?
– Cu un gând bun pentru întreg fotbalul românesc, urări sincere de succes pe toate planurile, precum şi cu speranţa că gruparea Băncii Naţionale, ce are în componenţă fotbalişti de talent, va găsi puterea să îndeplinească cât mai curând marele nostru vis, intrând în posesia titlului de campioană a ţării.

…………………………………………………

Nicolae GORGORIN – o viaţă închinată fotbalului

Interviu apărut în numerele 24, 25 şi 27 din 11, 18 iunie şi 2 iulie 2001 ale revistei LOTO-PRONO

De curând am hotărât să-l vizitez pe domnul Nicolae Gorgorin, reputatul antrenor care a activat aproape trei decenii cu rezultate de excepţie în fotbalul nostru juvenil, pentru o discuţie legată cu precădere de cariera sa prodigioasă, derulată numai la acest eşalon. Nea Gore, aşa cum obişnuiesc să-i spună cei apropiaţi, m-a primit cu multă amabilitate, iar convorbirea s-a înfiripat rapid, domnia sa dovedindu-se un interlocutor plin de vervă, pe care îţi face plăcere să-l asculţi. Am remarcat totodată că, în ciuda celor 89 de ani, dragostea şi interesul pentru fotbal i-au rămas intacte, la fel ca şi memoria sa absolut remarcabilă, fapt ce îi permite să evoce cu o uşurinţă dezarmantă întâmplări petrecute cu mult timp în urmă. Îţi poate preciza alături de cine a evoluat în linia de mijloc a Venusului în `37 (Andrei Bărbulescu sau Alfred Eisenbeisser-Feraru, vezi foto mai jos), sau numele celui care a înscris golul victorios în finala din 1952, când Flacăra Bucureşti, formaţia pregătită de el, câştiga al doilea titlu de campioană naţională la juniori. Urmărindu-l cu câtă pasiune vorbea despre sportul rege, pe care l-a slujit cu devotament şi modestie o viaţă de om, puteam înţelege de ce l-au iubit cei cărora le-a fost pedagog, instructor şi părinte, şlefuindu-le talentul cu migală şi profesionalism, propulsându-i în eşalonul de elită. Fără îndoială fotbalul românesc are mare nevoie de oameni minunaţi ca nea Gore, total dăruiţi meseriei lor, gata să contribuie efectiv la depistarea şi pregătirea talentelor autentice, menite să asigure schimbul de mâine, atât la echipele de club, cât şi la loturile reprezentative.

Nea Gore pe când antrena „copii” Progresului

– Apreciaţi că tot mai pronunţata tendinţă de tacticizare a jocului va distruge finalmente spectacolul fotbalistic?
                – Vedeţi, se ştie că, treptat, fotbalul a devenit o uriaşă afacere, iar maniera în care forurile sale diriguitoare au structurat în ultimii ani competiţiile continentale nu face decât să confirme acest fapt. În fazele superioare nu izbutesc să ajungă decât acele cluburi care beneficiază anual de un suport financiar consistent, însumând zeci de milioane de dolari, care le permite să cumpere mereu fotbalişti de superclasă. Inevitabil, acea tacticizare de care aminteaţi are un rol determinant în obţinerea victoriei, adversarul nu trebuie lăsat să joace cu nici un preţ, mijlocul terenului este un adevărat câmp de bătălie, iar cine îl stăpâneşte, efectuând un pressing nemilos, are şanse să învingă, intrând apoi în posesia unor sume ameţitoare. Iată însă că, în împrejurări extraordinare, apar oameni extraordinari, Liverpool şi Alaves oferindu-ne un adevărat regal fotbalistic în finala Cupei UEFA, iar Rivaldo a învins Valencia cu trei sclipiri de geniu în ultima etapă din Primera Division şi a asigurat astfel prezenţa Barcelonei în Liga Campionilor. Aşadar nu trebuie să ne temem că fotbalul-spectacol va muri, pentru că încrâncenarea de pe gazon aduce mereu în prim-plan fotbalişti excepţionali, capabili să decidă rezultatul unei partide, fie că ei se numesc Rivaldo, Owen, Inzaghi sau Adi Ilie.
                – Prin mâna domneavoastră au trecut de-a lungul timpului mii de tineri cărora le-aţi transmis multe din tainele sportului-rege. Au fotbaliştii tricolori calităţile necesare pentru a deveni campioni mondiali ?
                – Dintotdeauna fotbalistul român s-a impus prin tehnica sa desăvârşită şi mai puţin pe plan fizic, tactic sau moral-volitiv. Totuşi să nu uităm că în 1994, la CM din America, România s-a aflat la doar două minute de o semi-finală cu Brazilia şi cine ştie… Nume de legendă ca Silviu Bindea, Iuliu Baratki, Iosif Petschovschi, Titus Ozon, Alexandru Apolzan, Ilie Balaci, Miodrag Belodedici, Adrian Ilie sau Gheorghe Hagi au facut cinste fotbalului nostru. Oricât ar parea de ciudat, afirm că am putea triumfa la Campionatul Mondial cu condiţia să progresăm sensibil la capitolele la care suntem încă deficitari.

Preț și achiziție

Reclame