Amintiri

Progresul întoarce pe dos un… căpitan-plutonier! – povestită de George ROMANIŢĂ (suporter)

 Dinamo – Progresul Finanţe Bănci 2-3 (2-1) (30 august 1956, etapa 16, retur Divizia A)

În anul imediat următor promovării în A, deci în 1956, de unde în cel precedent făcusem furori, ajunseserăm să luptăm pentru evitarea retrogradării. Totuşi, în derby-urile bucureştene, ne regăseam miraculos, realizând meciuri de neuitat. Exact asta speram să se întâmple şi în „Ştefan cel Mare”, cu Dinamo, echipă care în tur ne învinsese cu 3-1. Dinamoviştii ne aşteptau acum siguri de victorie, socotind probabil că aveau deja cele două puncte în buzunar. Ştiţi însă cum e dandanaua aia cu socoteala din târg…

George Romaniţă n-a supravieţuit anului negru 2009, dispariţia Progresului contribuind substanţial la „plecarea” sa într-o lume în care s-a reîntâlnit cu „Năsel” Ozon, „Şony” Karikaş şi „Leu’” Soare….

Îmi amintesc că era la sfârşitul lui august şi că era tare cald. La tribuna a II-a, unde m-am instalat împreună cu gaşca noastră de progresişti, am făcut o plajă pe cinste până să înceapă meciul. Că aşa era pe atunci – mergeai la stadion cu două-trei ore înainte, mai trăgeai o tablă, mai schimbai o vorbă… Bani de alte distracţii nu prea existau. În spatele nostru, la două bănci, s-a aşezat ţanţoş un căpitan de miliţie între două vârste, gras, chel şi gălăgios, care a început să spună vrute şi nevrute, călcându-mă pe nervi.
                – Hai, băieţi, să-i tăvălim pe amărâţii aştia, să terminăm cu gloabele! Daţi-le şase, să-i învăţăm ce-i ăla fotbalu’!
                M-am uitat la el, dar n-am zis nimic, doar eram la el în ogradă. Jocul a început bine pentru noi, dominam uneori cu autoritate, dar din păcate nu reuşeam să înscriem. Gazdele se apărau cu disperare, declanşând din când în când contraatacuri anemice. Dar cum berzei chioare îi face Dumnezeu cuib, chiar şi aceste palide pâlpâiri ale lor ne dădeau emoţii. De altfel, în acest mod au şi marcat două goluri, prin Alexandru Ene I şi Vasile Anghel. Eram conduşi cu 2-0, iar căpitanul, care nu-şi mai încăpea în uniformă de fudulie, nu mai prididea cu măscările. M-am întors spre el, strigându-i că jocul nu s-a încheiat, că s-ar putea ca la sfârşit să nu mai fie la fel de vesel. Am început, fireşte, să schimbăm replici din ce în ce mai tăioase. Cu două-trei minute înainte de pauză, micuţul Constantin „Costea” Ion a prins un şut-bombă de la 25 de metri, mingea s-a strecurat printr-o pădure de picioare şi a intrat în plasă, 2-1!
                Cruţiu şi Ozon au pus botniţă „cîinilor”
                 Vine pauza, să vedem ce va mai fi după. Căpitanul bodogănea de unul singur, nemulţumit de golul primit. L-am lăsat în pace, să fiarbă în suc propriu… În a doua jumătate, cu Titus Ozon la timonă, i-am luat pe poliţai la fotbal. Dinamo se apăra cu înverşunare, încercând să păstreze rezultatul, dar ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. Când mai era un sfert de oră, Mircea Cruţiu, alt pitic, a egalat după o splendidă fază în care a făcut şah-mat apărarea adversă. Pentru ca după doar câteva minute, în rol de toreador, Năsosu’ (n.a. – Titus Ozon) să jongleze cu taurul alb-roşu, dându-i lovitura de graţie. Rien ne va plus! Meciul s-a încheiat cu victoria noastră, 3-2, după ce fuseserăm conduşi cu 2-0!

Titus Ozon a „năşit” şi dinamovişti de pe alte meleaguri.

În fotografie se distrează cu tovarăşii de la Dinamo Tbilisi (Georgia) în vara anului 1953, pe „23 August”, într-un meci cîştigat cu 2-1 de o selecţionată divizionară A împotriva sovieticilor. N-a fost, însă, o idee prea bună pentru că „a jignit marele frate de la Răsărit”. Dar mai bine îl las chiar pe „Năsel” să vă explice: „Au venit în turneu la Bucureşti georgienii de la Dinamo Tbilisi. I-am bătut cu 2-1. Ăştia aveau un jucător foarte bun, unul, Gogoberidze (n.a. – jucătorul în echipament închis la culoare din plan secund), care era însă puţin crăcănat. M-am distrat şi i-am strecurat mingea printre picoare. A doua zi a ieşit un scandal-monstru. M-au băgat generalii în şedinţă. S-a propus excluderea mea din sport, m-au declarat «duşman al poporului» şi mi-au reproşat că mi-am bătut joc de poporul sovietic prieten. Am fost sancţionat”
În spatele meu căpitanul scotea foc pe nări. Nu m-am putut stăpâni şi i-am spus în bătaie de joc, prefăcându-mă că nu cunosc gradele:
                – Cum e, tovarăşe plutonier, cine ştie mai mult fotbal, armăsarii lui Dinamo sau gloabele de la Progresul?
                Înfuriat la culme, roşu-vânăt în obraji, mi-a replicat aproape răcnind:
                – Nu-ţi permit, golanule, să fii obraznic! În primul rând, eu nu sunt plutonier, ci căpitan!
                Uitând că mă aflu în gura lupului, i-am răspuns calm:
                – Ce să fac, tovarăşe căpitan, mă pricep şi eu la gradele militare cum te pricepi dumneata la fotbal. Oricum, v-am tras-o, chiar aici, în „Groapă”!
                Dracu’ m-a pus! Parcă era nebun, făcuse spume la gură, voia să mă aresteze, să-mi arate el! Am scăpat cu greu de mânia lui, cu ajutorul celor care erau cu mine şi, încet-încet, am ieşit din stadion. Când m-am văzut afară, credeţi-mă că m-am închinat… Vedeţi, şi de-asta iubeam eu echipa Progresul! De multe ori, ea ne răzbuna pentru tot ceea ce înduram noi, oamenii simpli, ceea ce ne umplea inimile de fericire.
N.A. – Pentru că este prima referire la Dinamo şi pentru că am prezentat datele semnificative din istoria Stelei, voi face acelaşi lucru şi pentru gruparea din şoseaua „Ştefan cel Mare”. Aşadar, Dinamo a apărut direct în divizia A, în primăvara anului 1948. Tradiţionala echipă a Oborului, Unirea Tricolor Bucureşti, fusese preluată de Ministerul Afacerilor Interne în ianuarie 1948, pe 14 mai a fuzionat cu o altă echipă din Divizia A, Ciocanul Bucureşti şi astfel s-a născut Dinamo. Până la finalul acelui campionat, cele două echipe din prima divizie s-au numit Dinamo A şi Dinamo B. A doua echipă a retrogradat la finalul stagiunii, iar peste un an, când a obținut promovarea în Divizia A, a fost mutată la Piteşti, la  Cluj, apoi la Braşov şi în cele din urmă a ajuns la Bacău, punând bazele echipei FCM Bacău de astăzi.
Dinamo este al doilea club al României ca performanţe, după Steaua, cu 18 titluri de campioană, 12 Cupe ale României şi o singură Supercupă. Pe plan internaţional, „câinii roşii” au ajuns de două ori în semifinalele cupelor europene: în Cupa Campionilor Europeni 1983/84, 0-1 la Liverpool şi 1-2 la Bucureşti cu „cormoranii” britanici şi în Cupa Cupelor 1989/90, 0-1 şi în deplasare şi acasă cu Anderlecht Bruxelles.
Dinamo a dat primul român câştigător al „Ghetei de Aur”Dudu Georgescu (1975, cu 33 de goluri şi 1977, cu 47 de goluri – record al competiţiei), atacant de rasă descoperit, crescut şi lansat în fotbalul mare de… Progresul! De altfel, Dinamo este singura echipă din România ai cărei jucători au cucerit trofeul, ceilalţi doi fiind Rodion Cămătaru (1986/87, 44 de goluri) şi Dorin Mateuţ (1988/89, 43 de goluri).

…………………………………………………

O ambianţă extraordinară – povestită de Viorel POPESCU (fost fotbalist)

Progresul – Steaua 1-0 (0-0) (2 octombrie 1966, etapa 7, tur Divizia A)

Tare mult iubea publicul echipa Progresul în 1966, când eu, proaspăt absolvent al Institutului Politehnic din Iaşi, veneam să mă alătur „bancarilor”, împreună cu bunul meu prieten, regretatul Constantin Matei. Amândoi am evoluat apoi ani de zile sub culorile bleu-albastru, contribuind la succesele echipei, atâtea câte au fost ele. Jocul din cadrul celei de-a VII-a etape a turului, în compania Stelei, a fost găzduit de Stadionul „Republicii” şi s-a disputat într-o atmosferă absolut extraordinară. După un an de exil în Divizia B, dorul progresiştilor de fotbal în înalta societate era atât de mare, încât tribunele s-au umplut până la refuz. Ba mai mult, lumea se aşezase şi pe pista de atletism, de jur împrejurul gazonului. Dacă aveai de executat un aut sau un corner, trebuia să fii foarte atent să nu calci pe oameni. Repet, era o atmosferă formidabilă, sud-americană, cum nu  mai văzusem niciodată. Acest lucru ne-a stimulat enorm, noi dovedindu-ne cel puţin egali în joc valoroşilor parteneri de întrecere.
                …Pe teren, multă vreme nimeni n-a reuşit să înscrie. Când mai erau doar 8 minute, Costică Matei a centrat de pe stânga, Vio Mateianu a deviat balonul spre mine, iar eu, aflat la 30 de metri de poartă, deşi dreptaci de meserie, am prins un stâng din voleu, de kinogramă, care l-a lăsat mască pe Vasile Suciu, portarul „militarilor”. Ce mai, i-am bătut cu 1-0! În viaţa mea nu mai fusesem atât de fericit !…

Portarul „bancar” Constantin Matache reţine mingea din faţa lui Florea Voinea, urmărit de Aurel Măndoiu (echipament alb) şi regretatul Gheorghe Constantin (primul din dreapta) în victoria Progresului cu 1-0 din 2.10.1966

 

Preț și achiziție

Reclame